Costel Zăgan

03.12.2021

Satul natal ca intrigă a subiectului

Nu am niciodată vreo idee despre ce urmează să scriu. Subiectul se conturează parcă scriind. Totuşi dacă se întâmplă să mă fulgere (oral!) vreo idee, aceasta va fi asaltată de altele o sută de idei,încercând s-o asfixieze cu tăcerile lor binevoitoare.

     Satul natal al lui Dio se află la o aruncătură de băţ ciobănesc de rai  : taman în mijlocul iadului contemporan.

    Biserici (de diferite confesiuni religioase şi nu numai) invocă , zi de zi, liniştea din preajma păcatului originar. Cu apetisante programe şi şanse  inegale de mântuire.

    Localuri (cu diverse plăceri în galantare) hăituiesc omul inocent al acestor locuri de poveste de adormit copiii şi adulţii aflaţi în variate grade de angoasă. 

    Părinţi (ce nu au nici în clin nici în mânecă, dar insistă în continuare în favoarea înmulţirii asexuate la îngeri şi poeţi) strângându-şi la piept odraslele să nu care cumva să le fie delapidate!

   Peisaje (de variate calibre artistice) ademenesc zile şi nopţi la rând nenumărate cete de îndrăgostiţi şi îndrăgostite.

   Da, cred că se poate spune şi aşa : 

COPIII AU PUS STĂPÂNIRE PE SATUL MEU NATAL ŞI NU AU DE GÂND SĂ-L CEDEZE NIMĂNUI! 

   Oricât ar insista părinţii, Dumnezeu şi Noul Curriculum Internaţional, Copilăria rămâne-va de-a pururi unica rezervaţie mondială a îngerilor!

   Fără drept de apel.

Dat astăzi undeva la vest de mine.

(din volumul „DEŞERTUL DE CATIFEA”)

 Costel Zăgan

04.10.2021

Dragostea îmi dictează zilele și nopțile

      Formele fetei l-au urmărit zile de-a rândul: ba un brat, ba un picior, ba un ochi, ba un surâs. Toate formau și descompuneau un buchet al frumuseții! Frumusețe care-i lăsa gura apă. Însetat și plin de dorință, sătul și flămând de frumusețe – toată ziua umbla ca un om beat! Iar noaptea sărea ca un vrăbioi dintr-o insomnie în alta! Dintr-un vis în altul. Nimeni nu se mai înțelegea cu el! Oameni sau flori, câine sau carte, cuvânt sau tăcere!

Scriu cu mâinile îndrăgostite.

Tac: însă și tăcerea mea-i îndrăgostită!

Scriu și cuvintele iau forma Altei:

Doamne, ce să fac?

      (din volumul „Alter ego”)

COPILĂRIA, BAT-O VINA!

 Costel Zăgan12.04.2021

Copilăria, bat-o vina!

Di-nu părea un copil obișnuit. Însă toți bănuiau că nu este așa, inclusiv, părinții și bunicii lui. De pildă, toată lumea a rămas marcată de-o întâmplare ce-a ieșit din cenușiul tiparului vieții de la țară.

Într-una din acele zile otova, când abia de se desprimăvărase, între casa unde locuia și cea a vecinului și totodată a celui mai bun prieten din copilărie, Ilie, se lăfăiau brazdele încă înghețate ale unui teren viran.

Dintr-odată, cu hainele răvășite și cu părul vâlvoi pe capul de unde te fixau doi ochi mici și pătrunzători, de culoarea cerului senin, și-n spate cu un coșcogeamitea ghiozdan, fugea de rupea pământul însuși Di-nu.

Gâfâind satisfăcut, ajunsese în fine în bucătăria din spatele casei părintești.

– Huo, că nu dau tătarii, îl întâmpină mama pe Di-nu. De ce alergi așa, ca apucatul !?

Cu toate că se chinuia de ceva vreme, Di-nu nu reușea nici în ruptul capului să închege vreun cuvânt, ochii numai parcă sfârâiau în aerul înghețat.

– Di-nule, ce ai în spate, măi băiete!?

– Ghiozdanul lui Niculai! Vorbele copilului de doar cinci ani se întorceau de undeva de la capătul pământului.

Mi l-o dat Ilie, că Niculai nu mai vrea să meargă la școală și țața Hareta i-o spus că n-o să-l facă popă!

(fragment din „Informatorul lui Dumnezeu”)

 Costel Zăgan

24.02.2021

Don Quijote de la țară

   Ideea scrierii acestui text mi-a venit în momentul citirii altui text (chestie de intertextualitate flagrantă, domnule!), și anume, Dragul meu turnător de Gabriel Liiceanu. Tandrețea din titlu m-a dat gata!

    O carte ce mi-a mers la inimă: domnule, ce-ar fi dacă…?

Și iată-mă-s, ca unul ce-am fost integrat, de voie-de nevoie, în vechiul sistem al Securității, gată să vă împărtășesc din experiența traumatizantă prin care am trecut și eu vreme de aproape două decenii!

   Practic, mi-am pus tinerețea în slujba necondiționată și neremunerată vreodată a Securității.

Născut și crescut la țară, am auzit de Securitate abia în liceu, și anume în orașul reședință de județ,  B, în urma unui conflict: i-am ”spart” nasul unui coleg de internat, după ce acesta insultase un puști, în sala de mese a internatului.

   Eu, cavaler ca orice fiu de țăran, i-am luat apărarea ”inferiorului” și-l pusesem la punct, c-un croșeu de stânga (că nu făceam degeaba lupte libere, de vreo două săptămâni!) pe ăl de se dădea mare!

   Un adevărat Don Quijote, ce mai!

Costel Zăgan, Informatorul lui Dumnezeu (1)

 Costel Zăgan

23.10.2021

Școala dinaintea școlii

 –Te cheamă Doamna Învățătoare! Auzi ori ți-ai pus urechile-n buzunar?

– Ce vrea că nu mi-am terminat încă treaba și iar strigă maică-mea la mine!?

– Că ai și tu o viteză – rachetă nu glumă!

– Una, să știi că mă supăr!

– Mare brânză: un cioban mai puțin la apel!

– Hai că te-am prins în strungă: n-ai păscut degeaba!

– Vezi-vezi: ajungi-tu aici! Îți pun blana la saramură!

– Ca să vezi, nu știam că te pregătești de iarnă: ieri n-aveai nici borș, nici lapte acru!

– Hai c-o dai iar cotită: poate iei vreun stâlp de telegraf înainte!

– Tot înainte, a zis-o și diriga și de la atâta citit i s-a umflat burta și-a plecat în concediu de maternitate!

– Cu cine?

– Cu bibliotecarul, proful de matematică!

– I-auzi, domnule: nu-l știam așa de capabil!

– Mic-mic, dar mare coțcar!

– Toți bărbații sunt niște ăia: iau caimacul și-l întind în târg!

– Să se lingă pe buze în piață, adicătelea!

– Dă-i la dracu: niște nesimțiți!

– Nu toți!

– Ba toți: de la tată și până la fiu. Și invers!

– Care invers?

– Ăla din pantalonii tăi ratați!

– Raiați nu ratați! …Wați…v-ați? Dar eu unde eram?

– Ca de obicei: visai la căpătâiul cuvântului!

– Apropo, spunei Doamnei că vin mâine: azi sunt prea ocupat.

– Sigur: ești preocupat cu lasă-mă să te las!

(din volumul „Alter ego”)

FACULTATEA DE MEDICINĂ ȘI PANTOFII TATEI

 Costel Zăgan

09.12.2020

Facultatea de Medicină și pantofii tatei (1)

Iașul studenției! Studenția mea, a ta, a Cuiva. Ultimul an: examene, cunoștințe, probleme, bolnavi și bolnave. Studenți și studente. Bani. Gazdă. Telefoane. Net. Plecat acasă. Venit de-acasă. Frați. Surori. Mama. Tata. Grătar. Mici. Bere. Vin. Și pleacă. Eu? Rămân. Și trec. Nu mă poate opri nimeni și nimic. Doamne-ajută! Dar nu-mi bagă în mapa de student! Cursuri și curse. Tema pentru licență. Profesor îndrumător. Doctor. Devenire întru Medicină. Cu M mare, de la muncă. Plăceri amânate.

Meseria, înainte de toate!

Na, că fac și versuri! Cu toate că nu prea mă omor după poezie. O singură rimă, acolo, n-o fi moarte de om! Că doar m-am pregătit să dreg ce-ar vrea să strice tocmai ea, coana moarte, și nicidecum viața, cum mai vorbește lumea.

Ce cură de viață să mergi printre bolnavi! Să-i simți cum luptă să nu piardă niciun centimetru de viață, niciun milimetru!

Și eu trebuie să-mi pun mâinile și priceperea în slujba vieții și-a celor care vor să meargă, să apuce, să muncească din nou, să cioplească sau să scrie, să-și mângâie nevasta sau copiii, să-i scrie o scrisoare copilului plecat în cele străinătăți!

Să fie, Doamne, întregi! Aproape întregi.

– Alo, tata: ce mai faci? Ești bine? Dă-mi-o pe mama la telefon, te rog!

Ne-auzim!

Viață pe bandă rulantă. Urci. Poți să cazi. Dar, ca într-un joc, de data asta, nu se pune! Altădată vom vedea! Așa că urci mai departe. Uneori, mi-e teamă. Însă bolnavii nici măcar nu trebuie să-mi ghicească frica.

Și totuși, nu mi-e teamă de viitor. Cu trecutul aș mai avea ceva conturi de reglat…Le-oi rezolva și pe astea, că nu vin, vorba tatei, extratereștrii!

Că, „extraterestre” mai sunt și pe la medicină, n-a murit mama lor, slavă Domnului!

Tata mă tot întreabă cum merge treaba? Păi, cum să meargă?…Aproape că mi-a dat o sugestie. Dacă fiecare zi poate fi considerată un pas înainte, hai să încerc să-i vizualizez pașii!

Încotro și cum voi face următorul pas? Și ce urmă voi lăsa pe nisipul ce s-a scurs din clepsidra zilei?

[din ALTER EGO (15)]

 

11. Morfologia unei zile de iarnă

   Minus opt grade. Ger. Și zăpadă de 15-20 de centimetri grosime. Ora 7 și 54 de minute. Îmi beau cafeaua matinală. Cu restricții: numai una pe zi. Probleme: cu inima. Și mai puțină sare, și mai puțin alcool, și mai puțin stres. Restricții, restricții, restricții.

   Privesc pe fereastră iarna. O iarnă autentică. Însă de sărbători, la Crăciun și la Revelion zăpada nu a binevoit să fie prezentă, strălucind orbitor prin absență. Totală. Totuși, a fost frumos: eu, nevastă-mea, fiul cel mic și a doua fată am dat tonul petrecerii de sărbătoare. Mâncare și băutură, din belșug. Brăduțul – imaculat și echipat în conformitate cu evenimentul. Căldură și muzică. Colindători. Lerui ler și mâine anul se-nvechește!…Alt plugușor își va intra în drepturi abia la primăvară. Semne bune anul are? Are.

Fiecare lucru însă la timpul său. Suntem în vacanța de iarnă, trei săptămâni. Împușcăm trei iepuri dintr-o lovitură. Crăciunul, Revelionul și Boboteaza. Iisus Hristos, Bunul Dumnezeu și Sfântul Duh.

   Toate acestea îmi amintesc de Radu Gyr și de colindul său ceresc, inefabil și arhicunoscut. Cu toate acestea, voi reproduce, mai la vale, din volumul său Anotimpul umbrelor, ultima poezie:

 

Zăganul

 

Legenda i-a stins toată seminția

și i-a-ngropat-o-n zalele zăpezii,

pe unde capre negre-și urcă iezii,-

iar platoșele rocilor trufia.

 

Singur rămas pe gresii de ardezii,

își simte-n solitudine tăria

și față-n față stă cu veșnicia,

sub viscolele verzi ale amiezii.

 

Durând din vreme veche-n vreme nouă,

e ultimul zăgan rămas pe creste.

Nu-i pasă dacă grindinile plouă,

 

el știe doar că biruie și este,

și-n piscul unde bea azur și rouă,

zbârlit, înfruntă secol și poveste.

 

Sonetul a fost scris în data de 5 august 1968. Pe atunci, eu aveam 10 ani. Astăzi, numai tăcerea ar putea continua acest poem superb.

 

Ridică-te, Costele, noapte bună, Radule!

Sursa foto: static.eva.ro