Costel Zăgan
La ce-i bun un profesor
întrebare fără răspuns
la ce-i bun un profesor
râd izbucnind în plâns
Întrebare fără răspuns
și bătaie de joc pe față
sub bancă soare ascuns
ce proștii azi mă învață
O bătaie de joc pe față
la ce-i bun un profesor
moarte adică pe viață
la ce-i bun un profesor
Întrebare fără răspuns
miezul nopții pătruns
(din volumul Cezeisme II)
Costel Zăgan
1.
un singur trandafir
luminează toată grădina
celelalte flori
pâlpâie sub țărână
cerul se înalță ca un fum.
1.
a single rose
lightens the entire forest
the other flowers
flicker other the ground
the sky is rising like a smoke.
2.
dragostea
nu ne învinge
dragostea e Dumnezeu
o poveste iată ninge
cum spre tine ning și eu.
2.
love
doesn’t defeat us
love is God
a story look it snows
like I’m snowing towards you.
3.
ești atât de trist
că-ți vine să taci
în numele tuturor
dar mai ales
în numele lui Dumnezeu.
3.
you’re so sad
that you want to remain silent
in the name of everyone
but most of all
in the name of God.
Costel Zăgan
Dragă cititorule, mi-am zis, ia să mai trag o raită prin satul meu natal: să văd mă întâlnesc cumva cu Domnul Dracu
Sau cu Bunul Dumnezeu. Și pentru că nu era nici timp de pierdut, nici bagaje, ca să zic-așa, nu prea aveam la dispo-
ziție, am și pornit-o: să văd care-o mai fi ora exactă pe la țară?
Zis și făcut!
Mi-am luat frumușel bastonul de pensionar și am purces
la colindat străzi, oameni și întâmplări mai de Doamne-aju-
tă, numai bune de pus pe tapet. Care tapet?
Să zicem tapetul unei zile de weekend.
Stop!
Dar duminica, duminica de altădată pe unde o fi hălăduind,
prin ce cotlon al memoriei mele afective?
Și pentru că m-am despărțit nu prea de mult timp de școală,
am s-o iau pe strada principală, cea numită atât de nimerit
Strada Școlii.
Și cum la numărul 42 locuiesc eu, am să pornesc, scuzați, spre origine!
Spre 0 (zero), cu alte cuvinte.
Firește că mă bucur că edilii sau, mă rog, cei care au dat nume străzilor, au considerat că
ȘCOALA REPREZINTĂ CENTRUL SATULUI!
Ca profesor de Limba Română, îi felicit din toată inima
pe care-o am la dispoziție:
Bravos, Monșer!
Imo pectore!
Ține-i. Doamne, că alții mai buni, tot n-avem!
Vai ce-a putut să zică, spurcata asta de gură: Ptiu!
Doamne- ferește apără ca de grindină și pucioasă!
(În încheiere, autorul articolului își face o cruce mare și de gheață!)
(din volumul CONTRA-PUNCT)
Costel Zăgan
Amurgul se lasă împins dincolo de orizont. Întunericul, puțin câte puțin, pune stăpânire peste tot. Ultimul zgomot al zilei dispare și el fără urmă. Stelele, una câte una, prind a clipi din ce în ce mai aproape. Încep să-mi aud proprii pași. Unu-doi, unu-doi. Cadența lor crapă liniștea din jur.
Unde naiba merg?
Habar n-am, dar merg mai departe. Undeva trebuie să ajung totuși. Încep să simt sudoarea uscându-se pe trupul înfierbântat al zilei.
Cămașa mă strânge. Și eu aș vrea să zbor dincolo de singurătatea acestei zile înăbușitoare!
Pașii abia se desprind de plumbul drumului. Unde alerg? De cine vreau să mă îndepărtez așa grăbit? Ce caut în noaptea ce prinde să-mi răcorească simțurile, doar incendiindu-mi gândurile inerte?
Aud din ce în ce mai clar cum bate tăcerea-n inima mea. Ce-o fi căutând acolo, Doamne?
***
Sunt bufonul momentului, îi trecu prin mintea liniștită și întinsă ca o mare după furtună.
Sunt doar un bufon: râd de toți și de toate și râd mai ales de dragostea și iluziile mele pierdute odată pentru totdeauna, în vacarmul ultimelor zile.
Doamne, ce nevoie imperioasă de-a scoate totul din mine, ca pe-un lest, ca pe-o vomă amară-amară!
Un scuipat gros îmi udă cuvintele înainte de-a le rosti:
Sunt și eu un nimic, Doamne! Orb și fără voință! Un mizerabil! Inform și păcătos! Bolnav de glorie și neputință!
Hai sictir, mormolocule! Dispari: dincolo de cuvinte!
Vântul nu mișcă nimic, deși bate cu tărie și parcă din toate părțile.
Cu toate că se apropie cu repeziciune sfârșitul lui martie, iarba pare că nu vrea să-și părăsească rădăcinile: sub pământ o fi mai cald și mai liniște.
Soarele ne mușcă de obraz: pe mine și pe ziua asta insipidă și goală de la brâu în jos. Citesc Florin Iaru, Ospiciile imaginației:
Când ea-l întrebă: O să-mi scrii?
el va deschide zece mii
de cutioare cu scrumbii
zicând cu hertzi și calorii:
– Mâncați-le felii-felii!
Dar ei – proptiți în pălării
perseverând în vechi prostii
(nici polul nord nici miazăzi)
te vor privi te vor privi
închis în patru ziduri vii.
Urechea nu va bibili.
Nici ochiul nu va clipoci.
(un fel de simțuri din hârtii)
– Vorbește-mi! Însă nu vorbi…
– Ascultă-mă!
Și-atunci surzi…
Și noaptea a ținut o zi.
Numai că vântul continuă să bată la fel de insistent și alambicat. Apoetic, aproape.
Dragostea mea a ocupat tot dormitorul, totuși cel mai bine se lăfăiește-n pat: acolo se simte acasă.
Da, în pat dragostea se simte acasă. Aproape că nici nu mai are nevoie de cei doi parteneri: un oarecare el și-o oarecare ea.
Aproape!
Dragostea iubește lectura: în special romanele polițiste. Printre criminali și crime, dragostea se simte în siguranță și nu se plictisește niciodată.
Crima îi ține treaz apetitul sexual.
Orice amprentă îi justifică extazul; criminalii o fac să adore viața!
Frumusețea morții mă scoate din minți!
Mă face să tresar de bucurie: ce poem criminal pecetluiește amurgul pe fruntea obosită a zilei: încă un rid neelucidat!
………………………………………………………………………………………………
Unu umblă în brațe cu Una toată ziua: visează.
Grebla din mâinile lui trebuie împinsă și trasă înapoi ritmic să poată apuca gunoaiele (resturile anului trecut ) și să le strângă la grămadă. Apoi să le-așeze-n roabă, ducându-le la groapa de gunoi.
Uscate-uscate, a doua zi vor arde; cenușa o voi arunca pe grădină, îngrășământ pentru viitoarea recoltă.
Fumul nu se pune, va dispărea spre cerul zilei următoare: high fidelity?
High fidelity.
Poate numai fumul: străvezia mea luciditate!
(din volumul Alter ego)
Costel Zăgan
Nu am niciodată vreo idee despre ce urmează să scriu. Subiectul se conturează parcă scriind. Totuşi dacă se întâmplă să mă fulgere (oral!) vreo idee, aceasta va fi asaltată de altele o sută de idei,încercând s-o asfixieze cu tăcerile lor binevoitoare.
Satul natal al lui Dio se află la o aruncătură de băţ ciobănesc de rai : taman în mijlocul iadului contemporan.
Biserici (de diferite confesiuni religioase şi nu numai) invocă , zi de zi, liniştea din preajma păcatului originar. Cu apetisante programe şi şanse inegale de mântuire.
Localuri (cu diverse plăceri în galantare) hăituiesc omul inocent al acestor locuri de poveste de adormit copiii şi adulţii aflaţi în variate grade de angoasă.
Părinţi (ce nu au nici în clin nici în mânecă, dar insistă în continuare în favoarea înmulţirii asexuate la îngeri şi poeţi) strângându-şi la piept odraslele să nu care cumva să le fie delapidate!
Peisaje (de variate calibre artistice) ademenesc zile şi nopţi la rând nenumărate cete de îndrăgostiţi şi îndrăgostite.
Da, cred că se poate spune şi aşa :
COPIII AU PUS STĂPÂNIRE PE SATUL MEU NATAL ŞI NU AU DE GÂND SĂ-L CEDEZE NIMĂNUI!
Oricât ar insista părinţii, Dumnezeu şi Noul Curriculum Internaţional, Copilăria rămâne-va de-a pururi unica rezervaţie mondială a îngerilor!
Fără drept de apel.
Dat astăzi undeva la vest de mine.
Costel Zăgan
Formele fetei l-au urmărit zile de-a rândul: ba un brat, ba un picior, ba un ochi, ba un surâs. Toate formau și descompuneau un buchet al frumuseții! Frumusețe care-i lăsa gura apă. Însetat și plin de dorință, sătul și flămând de frumusețe – toată ziua umbla ca un om beat! Iar noaptea sărea ca un vrăbioi dintr-o insomnie în alta! Dintr-un vis în altul. Nimeni nu se mai înțelegea cu el! Oameni sau flori, câine sau carte, cuvânt sau tăcere!
Scriu cu mâinile îndrăgostite.
Tac: însă și tăcerea mea-i îndrăgostită!
Scriu și cuvintele iau forma Altei:
Doamne, ce să fac?
(din volumul „Alter ego”)
