Amurgul se lasă împins dincolo de orizont. Întunericul, puțin câte puțin, pune stăpânire peste tot. Ultimul zgomot al zilei dispare și el fără urmă. Stelele, una câte una, prind a clipi din ce în ce mai aproape. Încep să-mi aud proprii pași. Unu-doi, unu-doi. Cadența lor crapă liniștea din jur.
Unde naiba merg?
Habar n-am, dar merg mai departe. Undeva trebuie să ajung totuși. Încep să simt sudoarea uscându-se pe trupul înfierbântat al zilei.
Cămașa mă strânge. Și eu aș vrea să zbor dincolo de singurătatea acestei zile înăbușitoare!
Pașii abia se desprind de plumbul drumului. Unde alerg? De cine vreau să mă îndepărtez așa grăbit? Ce caut în noaptea ce prinde să-mi răcorească simțurile, doar incendiindu-mi gândurile inerte?
Aud din ce în ce mai clar cum bate tăcerea-n inima mea. Ce-o fi căutând acolo, Doamne?
***
Sunt bufonul momentului, îi trecu prin mintea liniștită și întinsă ca o mare după furtună.
Sunt doar un bufon: râd de toți și de toate și râd mai ales de dragostea și iluziile mele pierdute odată pentru totdeauna, în vacarmul ultimelor zile.
Doamne, ce nevoie imperioasă de-a scoate totul din mine, ca pe-un lest, ca pe-o vomă amară-amară!
Un scuipat gros îmi udă cuvintele înainte de-a le rosti:
Sunt și eu un nimic, Doamne! Orb și fără voință! Un mizerabil! Inform și păcătos! Bolnav de glorie și neputință!
Hai sictir, mormolocule! Dispari: dincolo de cuvinte!
Vântul nu mișcă nimic, deși bate cu tărie și parcă din toate părțile.
Cu toate că se apropie cu repeziciune sfârșitul lui martie, iarba pare că nu vrea să-și părăsească rădăcinile: sub pământ o fi mai cald și mai liniște.
Soarele ne mușcă de obraz: pe mine și pe ziua asta insipidă și goală de la brâu în jos. Citesc Florin Iaru, Ospiciile imaginației:
Când ea-l întrebă: O să-mi scrii?
el va deschide zece mii
de cutioare cu scrumbii
zicând cu hertzi și calorii:
– Mâncați-le felii-felii!
Dar ei – proptiți în pălării
perseverând în vechi prostii
(nici polul nord nici miazăzi)
te vor privi te vor privi
închis în patru ziduri vii.
Urechea nu va bibili.
Nici ochiul nu va clipoci.
(un fel de simțuri din hârtii)
– Vorbește-mi! Însă nu vorbi…
– Ascultă-mă!
Și-atunci surzi…
Și noaptea a ținut o zi.
Numai că vântul continuă să bată la fel de insistent și alambicat. Apoetic, aproape.
Dragostea mea a ocupat tot dormitorul, totuși cel mai bine se lăfăiește-n pat: acolo se simte acasă.
Da, în pat dragostea se simte acasă. Aproape că nici nu mai are nevoie de cei doi parteneri: un oarecare el și-o oarecare ea.
Aproape!
Dragostea iubește lectura: în special romanele polițiste. Printre criminali și crime, dragostea se simte în siguranță și nu se plictisește niciodată.
Crima îi ține treaz apetitul sexual.
Orice amprentă îi justifică extazul; criminalii o fac să adore viața!
Frumusețea morții mă scoate din minți!
Mă face să tresar de bucurie: ce poem criminal pecetluiește amurgul pe fruntea obosită a zilei: încă un rid neelucidat!
………………………………………………………………………………………………
Unu umblă în brațe cu Una toată ziua: visează.
Grebla din mâinile lui trebuie împinsă și trasă înapoi ritmic să poată apuca gunoaiele (resturile anului trecut ) și să le strângă la grămadă. Apoi să le-așeze-n roabă, ducându-le la groapa de gunoi.
Uscate-uscate, a doua zi vor arde; cenușa o voi arunca pe grădină, îngrășământ pentru viitoarea recoltă.
Fumul nu se pune, va dispărea spre cerul zilei următoare: high fidelity?
High fidelity.
Poate numai fumul: străvezia mea luciditate!
(din volumul Alter ego)
