GRIGORE HAGIU
DE-AM PUTEA RESPINGE NELINIȘTEA OARBĂ
liberă cândva
greutatea noastră
prin văi detuna înflorind
ne-am iubit înainte de-a fi
pe tainițele-n care se păstrează
semințele de mac netreierate
nevom iubi și după fraza scurtă ce am fost
în miezul gravitației încoronați
cu înstelarea carului cel mare
semn din adâncuri
de și mai departe
vom lăsa să se clatine
murmurătoare
mările toate
de-am putea respinge
neliniștea oarbă
apăsarea ei idolatră
muguri cleioși ne înghit răsuflarea grăbită
greoi cad ăn iarbă fluturii cei mai suavi
după ce au dormit cu noi laolaltă
pe vena albastră din tâmplele noastre unite
înmuiate parcă în aer lichid
frunzele trec prin noi și se sparg înghețate
și când ne luăm în brațe
trupurile noastre
unul în altul adulmecă
șuierător
imponderabila greutate
somnul uitat afară
se destramă de cântecul privighetorii
în celălalt an auzită
numai pietrele între ele nu se tulbură
păstrând pentru ecranele stelare
priveliștea materiei în sine prăbușită
numai morții pot sta neclintiți o noapte întreagă
înflorirea înceată a teiului sacru s-o vadă
altădată te-am înviat cu sânge de lebădă albă
mâna ce mi-ai ținut-o însă
pe piept astănoapte
se făcuse de plumb
și poate n-am să mai pot niciodată
cu ninsoarea-mpreună să te aștept
GRIGORE HAGIU, DESCÂNTECE DE GRAVITAȚIE, 1977
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu